Curs Apologetică I Problema Religiei

Curs Apologetică I Problema Religiei 20-II-2008

Originea religilei :

• -naturală

• -revelată

Aspecte

• – velicitatea religiei

• -caracterul de absolut

Religia naturală (apare în timp, cu caracter relativ)

• -factori psihologici

• -factori sociali

Aspectul velicităţii religiei

• –abordări sociologice

• -abordări psihologice

Caracterulabsolut este exclus, deoarece religia are caracter relativ, este apărută în timp.

Religia revelată ( de origine divină), presupune velicitatea ei, existenţa lui Dumnezeu şi caracter absolut.

Teoriile eoluţioniste premerg pe concepţia naturală.

Sfera şi conţinutul religiei

Conţinutul, prin înşirarea caracteristicilor. Înşuşiri: n1, n2, n3,...

Cu cât numărul caracteristicilor este mai mare cu atât sfera se micşorează. Cu cât sfera creşte numărul de caracteristici este mai mic.

Max Muler – raportarea la o transcendenţă, reprezintă pentru el o religie.

Un aspec obiectiv îl reprezintă legătura dinter om şi divinitate. Realitatea la care ne raportăm este ultimă, este un act de credinţă.

Religia cuprinde suma adevărurilor, a îndatoririlor şi a practicilor prin care viaţa noastră e îndreptată spre Dumnezeu ca scop ultim.

Avem trei elemente fundamentale ale religiei:

• - Adevarul crezut

• - Obligaţiile de îndeplinit

• - Cultul:

• – intern (virtuţile teologice)

• – extern ( practicile, rituri)

Definiţia religiei: Relaţia omului cu Dumnezeu.

I. Un prim element îl constituie credinţa în, cu privire la Dumnezeu.

1. Divinitate. (instanţă supremă, putere creatoare şi proniator al lumii - atributele).

2. Transcendent lumii. Mai presus de lume, ontologic.

3. Imanent creaţiei. (prezenţa lui Dumnezeu în creaţie).

Deismul, Panteismul, Animismul au fost considerate religii, dar nu sunt religii în mod autentic (concepţii, sisteme filosofice).

II. Un al doilea element: omul, cu adoraţia (lauda, preamărirea divinităţii).

Libertatea, caracteristică a omului şi a divinităţii, raportată la Dumnezeu şi la om.

Omul se afirmă spre a elibera caracterul de constrângere al divinităţii.

Responsabilitatea, libertate a omului, libertatea absolută a lui Dumnezeu faţă de om.

III. Un al treilea element: cultul divin.

Afirmarea existenţei divinităţii fără o manifesaere a cultului ne situează într-o sferă a metafizicii, nicidecum a religiei. Trăirea subiectivă fără a o exprima în cult poate să fie o atitudine etică sau estetetiă dar nu religie. Panteiştii, deiştii si ateii cu toată deosebirea care exostă între ei se situează pe acelaşi plan când e vorba de pozţia lor religioasă; refuză complementul exterior (cultul).

Sub aspect subiectiv definiţia religiei: Reprezintă actul sufletesc sau dispoziţia voluntară prin care omul acceptă adevărurile de crezut, îndeplineşte obligaţiile prescrise şi aduce lui Dumnezeu cultul şi cinstirea ce i se cuvine.

Astfel relaţia personală sub forma ei subiectivă ca sentiment religios este colectivă în forma ei de manifestare exterioară. Nu orice devoţiune în raport cu ceva deasupra noastră, forţă, necunoscut, se poate considera religie. Astfel şi ateul care se devotează unui ideal ar putea fi considerat religios. Nici simpla atitudine faţă de divinitate nu înseamnă religie (deismul).

Religia cere nu doar ca raportul omului cu obiectul său de cunoaştere şi adorare să fie trăit într-un fel, ci în acelaşi timp să fie manifestat în exterior sub o formă durabilă de cult religios.

Etimologia cuvântului religie

Religio (latină). Cicero (106-43 î.H.) derivă cuvăntul religie de la „relego”, „ere” (a citi, a medita).

Lactanţiu (240-320)- „religo”, „religare” (scopul religiei este să lege pe oameni de Dumnezeu). „Suntem legaţi de Dumnezeu cu unirea adevăratei...”.

Fericitul Augustin (354-430)- „realigare” (a alege din nou după căderea în păcat a omului în raport cu divinitatea).

Cea mai apropiată deducţie etimologică este cea a lui Cicero.

La evrei relaţia dintre om şi divinitate se exprimă prin termenul „berit” (legământ).

Originea religiei.

Avem trei teze cu privire la originea religiei.

I. Revelaţionism (un act al revelaţiei divine).

II. Aprioristă (religia este o formă apriorică a sufletului omenesc).

III. Histonistă (religia este o formă derivată, secundară).

I. Religia a fost dată omului şi s-a păstrat pe calea revelaţiei supranaturale şi pe calea revelaţiei naturale în religiile păgâne (religiile monoteiste: mozaică, creştină).

II. Fenomen natural sau supranatural constitutiv sau aprioric umanităţii, dat odată cu omul şi prezent (imanent).

III. Prezenţa religiei drept un fenomen natural apărut în istorie care a evoluat de la formele simple şi areligioase până la formele complexe (creştinismul).

Fazele religiei sunt:

• -Animismul

• -Tabuismul

• -Totemismul

• -Politeismul

• -Monoteismul

Un factor de trecere de la politeism la monoteism îl reprezintă unificarea clanurilor, prin care zeii sun contopiţi într-o singură divinitate.

IV. Teza psihologistă afirmă că religia nu ar fi un dat aprioric ci un sentiment derivat la origine din alte semtimente. Conform acestei teze religia este o realitate sufletească necontestată, dar există doar ca fapt sufletesc fără necesitatea unei realităţi obiective, externe, iar realitatea ei de acum nu implică realitatea ei din totdeauna.